Drop Down MenusCSS Drop Down MenuPure CSS Dropdown Menu

Asta e lumea in care traim? Treziti-va la realitate!

În acest moment ai putea fi oriunde, făcând orice. În loc de asta, stai singur(ă) în faţa unui ecran. Deci ce ne opreşte să facem ce vrem? Să fim unde vrem să fim? În fiecare zi ne trezim în aceeaşi cameră şi urmăm avelaşi drum, ca să trăim aceeaşi zi ca şi ieri. Totuşi, într-o vreme, fiecare zi era o nouă aventură. Pe drum ceva s-a schimbat. Înainte zilele erau fără timp, acum zilele noastre sunt programate.

Asta însemnă să fim adulţi? Să fim liberi? Dar suntem cu adevărat liberi? Mâncare, apă, pământ. Chiar elementele de care avem nevoie pentru a supravieţui sunt deţinute de corporaţii. Nu este hrană pentru noi în copaci, nu-i apă proaspătă în pârâuri, pământ pentru a construi o casă. Dacă încerci să iei ceea ce-ţi oferă pământul, vei fi închis, aşa că ne supunem regulilor lor. Am descoperit lumea printr-o carte. Ani de zile am şezut şi am regurgitat ce ni-i s-a spus, testaţi şi etichetaţi ca subiecte într-un laborator, crescuţi să nu aducem nici o schimbare lumii, crescuţi să nu fim diferiţi. Suntem indeajuns de inteligenţi pentru a ne face treaba dar nu pentru a întreba de ce o facem. Aşa că muncim şi muncim, lăsaţi fără timp pentru a trăi viaţa pentru care muncim. Până când vine o zi când ni-i se spune că suntem prea bătrâni să ne facem treaba. Aici suntem lăsaţi să murim. Copiii noştrii ne iau locul în acest joc.

Elitele care se ascund în spatele corporaţiilor, aceasta este lumea lor, si cea mai valoroasă resursă a lor nu este terenul, suntem noi. Le construim oraşele, le conducem maşinile, le luptăm războaiele. La urma urmei, nu banii conduc, ci puterea. Banii sunt doar unealta pe care o folosesc pentru a ne conduce. Bucăţi de hârtie fără valoare de care depindem pentru a ne hrăni, a ne mişca, a ne întreţine. Ne-au dat bani şi în schimb noi le-am dat lumea. Unde erau copaci care ne curăţau aerul, acum sunt fabrici care-l otrăvesc. Unde era apă de băut, sunt deşeuri toxice ce put. Unde animalele alergau libere, sunt acum ferme industrializate unde sunt crescute şi măcelărite la nesfârşit pentru satisfacţia noastră.

Peste un miliard de oameni flămânzesc, deşi avem destulă mâncare pentru fiecare. Unde merge toată? 70% din grânele pe care le cultivăm sunt folosite pentru îngrăşarea animalelor pe care le mânânci la cină. De ce să ajuţi flămânzeala? Nu poţi profita de pe ea. Suntem ca o plagă măturând Pământul, sfâşiind chiar mediul care ne permite să trăim. Vedem totul ca pe ceva ce poate fi vândut, ca pe un obiect ce poate fi deţinut. Dar ce se va întâmpla cănd vom fi poluat ultimul râu, otrăvit ultima gură de aer si nu vom mai avea petrol pentru camioanele care ne aduc mâncare? Când vom înţelege că banii nu pot fi mâncaţi, că nu au valoare? Ne distrugem planeta. Distrugem toată viaţa de pe ea. În fiecare an, mii de specii dispar, si timpul se scurge înainte ca să urmăm noi.


Dacă trăieşti în America sunt 41% şanse să faci cancer. Bolile de inimă vor omorî unul din trei americani. Luăm medicamente prescrise pentru aceste probleme, dar îngrijirea medicală este a treia cauză majoră a morţii, după cancer şi boli de inimă. Ni se spune că totul poate fi rezolvat aruncând bani oamenilor de ştiinţă pentru ca ei să poată descoperi o pilulă care să ne rezolve toate problemele, dar companiile farmaceutice şi asociaţiile anticancer se bazează pe suferinţa noastră pentru a face profit.

Credem că alergăm pentru un leac dar de fapt fugim de cauză. Corpul nostru este un produs a ceea ce consumăm şi mâncarea pe care o mâncăm e concepută pur pentru profit. Ne umplem cu chimicale toxice. Corpurile animalelor sunt infestate cu medicamente şi boli, dar noi nu vedem asta. Grupul mic de corporaţii care deţin publicarea informaţiilor (media) nu vor să ştim si ne inconjoara cu fantasme despre care ni-i se spune că sunt realitatea. E amuzant să gândeşti că oamenii credau odată că sunt centrul universului.

Arătăm către tehnologie şi spunem că suntem cei mai deştepteţi. Computerele, maşinile şi fabricile ilustrază cu adevărat cât suntem de inteligenţi, sau arată cât de leneşi am devenit? Ne punem această mască a civilizaţiei, dar când o dăm jos ce suntem? Cât de repede uităm că numai în ultimele sute de ani le-am permis femeilor să voteze, le-am permis negrilor să trăiască ca egali. Ne purtăm de parcă am fi fiinţe atot-ştiutoare, dar atât de multe scapă vederii noastre. Mergem în josul străzii ignorând toate semnele mărunte. Ochii care se holbează. Vedem totul ca pe un fundal pentru noi insine.

Poate ne e frică că nu suntem singuri, că suntem o parte dintr-o imagine mult mai mare, dar ne scapă să facem conexiunea. Suntem în regulă când omorâm porci, vaci, pui, străini din ţări străine, dar nu vecinii noştrii, nu câinii noştrii, pisicile noastre, acelea pe care am ajuns să le iubim şi să le înţelegem. Numim alte creaturi proaste şi totuşi arătăm spre ele pentru a justifica acţiunile noastre. Uciderea doar pentru că putem, insa, pentru că am putut întotdeauna, o face corectă? Sau arată doar cât de puţin am învăţat. Continuăm actul primar de agresiune în locul gândirii şi al compasiunii.
Într-o zi, acestă senzaţie pe care o numim viaţă ne va părăsi. Trupurile ne vor putrezi, bunurile se vor redistribui. Acţiunile de ieri sunt singurele care rămân. Moartea ne înconjoară permanent, deşi pare atât de îndepărtată de realitatea zilnică. Trăim într-o lume pe muchia prăpastiei.

Kurtmann

Războaiele de mâine nu vor avea câştigători. Violenţa nu va fi niciodată răspunsul corect, va distruge orice soluţie posibilă. Dacă toţi privim cea mai mare dorinţă interioară a noastră, vom vedea că visele noastre nu sunt diferite. Împărtăşim un ţel comun. Fericirea. Sfâşiem lumea căutând bucurie, fără să o căutăm în noi înşine. Mulţi dintre cei mai fericiţi oameni sunt cei care au cel mai puţin. Dar suntem noi cu adevărat atât de fericiţi cu telefoanele noastre, casele noastre mari, maşinile noastre de lux? Am devenit deconectaţi. Idolatrizăm oameni pe care nu i-am întâlnit. Suntem martorii extraordinarului pe ecrane iar a obişnuitului pretutindeni altundeva. Aşteptăm pe cineva care să aducă schimbarea fără să ne gândim vreodată să ne schimbăm noi înşine. Alegerile prezidenţiale pot fi la fel de bine o aruncare cu banul. Două feţe ale aceleiaşi monede. Alegem ce faţă vrem şi iluzia alegerii, a schimbării apare. Dar lumea rămâne la fel. Eşuăm în a înţelege că politicienii nu ne servesc, îi servesc pe cei care îi finanţează la putere. Avem nevoie de lideri, nu de politicieni. In lumea noastră de persoane ce stau la rând supuse, am uitat să conducem noi înşine. Nu mai aşteptaţi schimbarea ci fiţi schimbarea pe care vreţi să o vedeţi. N-am ajuns până aici sezând pe fundurile noastre!

Rasa umană a supravieţuit nu pentru că suntem cei mai rapizi sau cei mai puternici ci pentru că am lucrat împreună. Am învăţat actul uciderii. Să învăţăm acum bucuria de a trăi. Aceasta nu este despre salvarea planetei. Planeta va fi aici chiar dacă noi vom mai fi sau nu. Pământul există de miliarde de ani, fiecare dintre noi suntem norocoşi dacă ajungem la optzeci de ani. Suntem o clipită în timp, dar impactul nostru este pentru totdeauna. Deseori mi-am dorit să fi trăit într-o eră înaintea calculatoarelor, când nu aveam ecrane care să ne distragă. Dar am înţeles că există un motiv pentru care acum este singurul timp când vreau să fiu în viaţă. Pentru că aici, astăzi, avem o şansă pe care nu am mai avut-o vreodată. Intrenet-ul ne dă puterea să împărtăşim un mesaj şi să ne unim milioane din toată lumea. Cât mai putem tebuie să ne folosim ecranele pentru a ne aduce împreună în loc să ne îndepărteze.

Fie bine, fie rău generaţia noastră va determina viitorul vieţii pe această planetă. Putem fie să continuăm să servim acest sistem al distrugerii până când nicio amintire a existenţei noastre nu va mai rămân, sau ne putem trezi. Putem înţelege că nu evoluăm în sus ci mai degrabă cădem, avem doar ecrane în faţă şi nu vedem încotro ne îndreptăm. La acest moment prezent ne-a condus fiecare pas, fiecare respiraţie şi fiecare moarte. Suntem faţada tuturor celor ce-au fost înaintea noastră iar acum este rândul nostru. Puteţi alege să sculptaţi propria cale de urmat sau să urmaţi drumul pe care ceilalţi nenumăraţi l-au luat deja. Viaţa nu este un film. Scenariul nu este deja scris. Suntem scriitorii. Aceasta este povestea ta, povestea lor, povestea noastra!

text preluat din videoclipul de mai jos
Distribuie pe Google Plus

Te-ar putea interesa si:

    Lasa un comentariu:

0 comentarii :

Trimiteți un comentariu